Istoria Armenilor

Urartuul, teritoriul pe care s-a dezvoltat ulterior poporul armean, a însemnat o comunitate de popoare, fiind, în secolul VIII î. Hr., cea mai importantă putere din Asia apuseană, care stăpânea pământurile cuprinse între Lacul Van şi Lacul Urmia, extinzându-şi supremaţia în nord spre Transcaucazia, iar în sud, spre Siria.

        Primele menţiuni despre Hayassa (socotit ca desemnând viitorul nume al Armeniei, Hayastan), datează din secolul al XIV-lea î. Hr., când acest mic regat era amintit în tabletele hitite descoperite la Boghazkői. În secolul al XIII-lea, regele Salmanaser I al Asiriei menţionează că a învins provinciile din Uruatri, răsculate împotriva sa. În analele asi-riene ale secolului următor îi regăsim din nou pe locuitorii acestor provincii ca fiind înfrânţi de către regele asirian Tukulti-Ninurta I (1255-1218 î. Hr.), pentru ca, o sută de ani mai târziu, Tiglatpalassar să conducă două expediţii împotriva acestora, cunoscuţi acum sub numele de poporul Nairi.

Odată cu reînvierea puterii asirienilor, în secolul IX î. Hr., regele lor Assurbanipal distruge sute de cetăţi din Nairi, care se întindeau până în ţinutul Urartu menţionat pentru prima dată sub această denumire, care înseamnă „ţinutul muntos”. Urartienii, un trib din Nairi de descendenţă uriană, au reunit triburile de aceeaşi origine sub conducerea lui Aramu (cca 880 î. Hr.), fiind apoi succesiv învinşi de regii asirieni Salmanassar III, Sarduri şi Tiglatpalassar III. Cu toate acestea, urar­tienii erau buni meşteşugari şi negustori, produsele lor având căutare în Frigia, Grecia, ba chiar şi în îndepărtata Italie. De la urartieni  ne‑au rămas scuturi, coifuri, tolbe de bronz, pumnale, săgeţi împodobite cu reliefuri care denotă o civilizaţie înrudită cu cea asiriană, însă superioară acesteia. Urartienii trăiau în cetăţi precum: Sagunia, Tuspa, Arin-Berd, aveau temple fastuoase şi o arhitectură de tipul celei asiriene, dar stilizată.

Urartuul, teritoriul pe care s-a dezvoltat ulterior poporul armean, a însemnat o comunitate de popoare, fiind, în secolul VIII î. Hr., cea mai importantă putere din Asia apuseană, care stăpânea pământurile cuprinse între Lacul Van şi Lacul Urmia, extizându-şi supremaţia în nord spre Transcaucazia, iar în sud, spre Siria. Ultimul rege cunoscut al urartienilor a fost Rusa III (610-583), regatul lor fiind apoi absorbit de către imperiul mezilor. Mai multe veacuri de uitare au coborât peste urartieni.

Armenii erau, potrivit „părintelui istoriei”, Herodot, fraţi buni cu frigienii, pe al căror teritoriu s-au stabilit ulterior. Perşii, popor ce domina Urartuu, numesc la un moment dat poporul acestui stat „Armina”. Astfel, într-o inscripţie a regelui Darius din anul 520 î. Hr., textul babilonian pomeneşte de Urartu, iar cel persan, de Armina; cu toate acestea, nu s-a putut demonstra ştiinţific legătura între Urartu şi Armenia. La prăbuşirea Urartuului a contribuit, alături de mezi şi perşi, şi uniunea de triburi Armini-Supria. În 612 î. Hr., regele Paruir este recunoscut de către mezi drept şeful celei dintâi forme de stat autonom armean, pomenit de profetul Ieremia. Independenţa noului stat armean nu a fost păstrată mult timp, întrucât, între anii 546- 334 î. Hr., armenii vor fi înglobaţi într-o satrapie a puternicului Imperiu Persan. Ţinuturile locuite de armeni erau străbătute de „drumul regal”, care lega Susa de apusul Asiei Mici, de-a lungul căruia armenii au construit hanuri, fiind renumiţi negustori.

Ultima dinastie persană, cea a Ahemenizilor, s-a sfârşit odată cu invazia macedonană. În 331 î. Hr., ca urmare a bătăliei de la Arbela, Alexandru Macedon învinge Imperiul Persan, iar armenii intră, pentru puţin timp, în componenţa celui mai întins imperiu al antichităţii: Imperiul Macedonean. Moartea lui Alexandru îi va aduce pe armeni în regatul elenistic al seleucizilor. Pe vremea dinastiei seleucide, Armenia s-a împărţit în mai multe regate şi principate; noul titlu al regilor este cel de „strateg”. Un asemenea „strateg” a fost Artaxias (Artases) I, rege între 190-159 î. Hr., care a întemeiat dinastia Artasizilor, cea mai importantă dinastie armeană. Datorită mărimii stăpânirii sale, teritoriul stăpânit de acesta poate fi numit, pe drept cuvânt, Armenia Mare.

Unul dintre descendenţii lui Artases a fost Tigran al II-lea cel Mare (95-55 î. Hr.). Încă de la începuturile domniei, el a încercat să-şi extindă regatul. Patru regi vecini i-au devenit vasali, apoi a anexat nordul Mesopotamiei, Siria, Palestina, astfel încât stăpânirea armeană se întindea de la Marea Caspică la Marea Mediterană şi din Mesopotamia până în Alpii Pontici.

În sudul Turciei, Tigran şi-a clădit o nouă capitală, Tigranoterka, pe care a populat-o cu evrei şi capadocieni, asirieni, arabi, cilicieni şi greci, neamuri care, potrivit lui Lucullus, trăiau în deplină armonie. Al treilea fiu al lui Tigran, care îi râvnea puterea, ajutat de generalul roman Pompei, l-a înfrânt în anul 66 î. Hr. Însă Pompei, cu flerul său de politician roman, a preferat să-l menţină pe tronul Armeniei pe bătrânul Tigran, devenit vasal al Romei. După moartea bătrânului, tronul i-a revenit celui de-al doilea său fiu, Artavazd II, omorât, împreună cu soţia şi cei doi copii, în torturi îngrozitoare poruncite de regina Egiptului, Cleopatra. Ultimului Artaxid, Tigran IV-lea, i-a urmat, în perioada primei jumătăţi de secol al noii ere creştine, o dinastie georgiană.

Regele Perşilor, Vologases I,  l-a înscăunat pe fratele său, Trdat I, rege al Armeniei, astfel întemeindu-se dinastia Arsacizilor (care a domnit până în 428), în timpul căreia armenii s-au reîntors la civilizaţia orientală. Împăratul roman Traian (98-117) a transformat Armenia în provincie romană.

          Prin pacea de la Acilisene (387), împăratul Teodosie şi regele persan Sapur III împart Armenia în două regiuni: cea de influenţă persană (de cinci ori mai mare decât cealaltă), numită Persarmenia, şi cea de influenţă bizantină. Nobilii armeni din Persarmenia cerură abolirea propriei lor monarhii, astfel încât, începând din 428, vreme de patru veacuri, Armenia a fost scindată între treizeci ş ipatru de familii nobiliare precum Mamikomian, Bagratid, Kamsarakan, care şi-au fabricat genealogii spectaculoase, afirmând că descind din David (regele Iudeii) sau din neamul împăraţilor Chinei. Prin Edictul dat de Persia în 449, orice armean care se opunea mazdeismului urma să fie ucis, iar soţia şi copiii săi, exilaţi. Strigătul de ajutor adresat Bizanţului a rămas fără rezultat. Cu toate acestea, în anul 485, Sassanizii au acordat armenilor libertatea de cult.

Deși sub domnia împăratului Justinian (527-565) al Imperiului Bizantin, Armenia ar fi trebuit să cunoască vremuri mai bune (generalul Narses fiind armean de origine), abia la următorul împărat, Mauriciu (582-602) fiind şi el de origine armeană, prin Tratatul din 578 aduce hotarul imperiului până la lacurile Van şi Sevan. Armenii au fost deportaţi în masă întrucât, aşa precum îi scria Mauriciu regelui persan: „Armenii constituie o naţie neascultătoare şi ticăloasă..., de vor rămâne în propria lor ţară, nu va exista linişte pentru noi”.

Între timp, Islamul devenise o mare putere, cucerind teritorii şi devenind o forță căreia Bizanţul şi Persia nu-i mai puteau face faţă. Începând din 640, sarazinii şi-au început incursiunile pe teritoriul armean, iar Armenia a fost recunoscută ca stat independent, tributar arabilor. Armenilor li se propunea însă şi trecerea la mahomedanism, în timp ce se revărsau invaziile kazarilor şi hunilor, de aceea armenii s-au retras în Bizanţ în număr din ce în ce în ce mai mare; din rândurile acestora s-au ridicat numeroşi generali şi împăraţi.

Familiile Ardsruni şi Bagratuni, rămase pe loc, au dobândit titlul de prinţ al Armeniei şi au dat regi precum Aşot I şi Sambat I, ale căror domnii au rămas în amintire ca o epocă de prosperitate, în care „înşiși păstorii porniseră să se îmbrace cu straie de mătase”.

Armenia a cunoscut o mare înflorire în secolul X, însă renaşterea interesului bizantin pentru această regiune, bandele dalaimiţilor veniţi din Azerbaidjan şi turcii selgiucizi au făcut ca oraşe populate să devină „sălaşul fiarelor, iar câmpiile din jur păşune pentru vânat. Palate cu bolţi înalte, spaţioase şi mult râvnite ajunseră locuinţe şi magazii ale satirilor” (scria cronicarul Aristakes din Lastivert).

De dezastrul armean au profitat turcii, care şi-au impus stăpânirea asupra teritoriului locuit de armeni vreme de aproape o mie de ani. Doar regiunea cuprinsă între Munţii Taurus şi Antitaurus, numită Cilicia Armenească, se va bucura de o oarecare autonomie, reuşind să stăpânească şi cetăţile Malatia, Maras, Edessa şi Antichia. În timpul cruciadelor, cavaleri apuseni s-au căsătorit cu fiice ale marilor nobili armeni, astfel încât legăturile matrimoniale, iscusinţa politică şi priceperea în afaceri a adus acestui regat al Ciliciei o recunoaştere generală. În timpul cruciadelor, acest stat a fost organizat după model francez, iar importanţa comercială a crescut datorită nenumaratelor sale oraşe-porturi şi a legăturilor comerciale cu genovezii şi veneţienii. 

            Regele Hetum I (1226-1269) a fost cel dintâi suveran străin care, în 1253, la Karakorum, a făcut o vizită curţii mongole. Turcii au pătruns însă în Cilicia în 1266, iar până la sfârşitul secolului al XIV-lea le-au luat armenilor orice independenţă.

            Titlul de rege al Armeniei a fost moştenit de Casa Lusignan al Ciprului, apoi a fost preluat de Casa de Savoy. Deşi Melikii, regi ai districtului Karabag din Armenia Caucaziană au păstrat acest titlu până în 1805, istoria Armeniei se sfârşise definitiv.

Secolele XIV-XVIII au  însemnat-o perioadă nefastă a istoriei armenilor.

Doar Biserica armeană a păstrat anumite drepturi de proprietate asupra pământurilor sale, precum şi unele atribute de autoritate. Datorită unor catolicoşi patrioţi, s-au putut păstra legăturile cu armenii din diaspora şi unele centre de cultură, astfel încât Biserica a devenit singura reprezentantă a naţiunii armene şi singura instituţie naţională unanim recunoscută.

            Poporul armean a supravieţuit în absenţa unui stat propriu până în 1918, când, în urma unei bătălii decisive cu armata otomană soldată cu deportări, exiluri și mii de schingiuri, s-a constituit Republica Armeană independentă, cu o existenţă de doar de doi ani şi jumătate.

În 1920 Armata Roşie a transformat-o în Republică Sovietică pentru ca, pe 23 august 1990, Parlamentul armean să adopte Declaraţia de independenţă a ţării, iar la 23 septembrie 1991 să se proclame Republica Armenia, stat independent al naţiunii armene. Aceasta se află situată pe vechiul teritoriu al Armeniei răsăritene, ocupând doar a zecea parte din suprafaţa de peste 300.000 km Armeniei istorice. 

            Armenii sunt primul popor creştin al omenirii, adoptând creştinismul ca religie oficială în anul 301. Din această cauză, ei au avut de suportat exterminările, persecuţiile şi presiunile vecinilor de alte credinţe (perşi, romani, bizantini, arabi, selciucizi, mongoli, tătari, otomani).

            În zilele noastre, armenii sunt printre cele mai vechi popoare care trăiesc pe Glob. Invaziile nimicitoare perpetue, conflictele dintre nobilii armeni, factorii naturali (desele cutremure şi chiar o motivaţie pozitivă, precum legăturile economice şi comerciale cu străinătatea) au condus la formarea unei puternice diaspore armeneşti. Preocupările diasporei s-au îndreptat spre comerţ şi cultură. Oriunde s-au stabilit, armenii au înălţat mai întâi o biserică, au clădit o şcoală şi au înfiinţat publicaţii, pentru a-şi păstra credinţa, limba şi, implicit, conştiinţa naţională.

            Prima carte tipărită în limba armeană a fost editată la Veneţia (1512), iar primul ziar armenesc a apărut la Madras. Astăzi, diaspora armenească numără peste 3 milioane de armeni, răspândiţi în 70 de ţări, reprezentând cam jumătate din naţiunea armeană.

            Prezenţa armenilor în Europa răsăriteană se leagă de exodurile din secolele XI-XIV, după prăbuşirea Regatului Armeniei Mari. Astfel, în 1064, armenii au emigrat spre Cilicia, Crimeea şi Polonia. A urmat al doilea val de migraţie, după 1239, când armenii s-au aşezat în Polonia şi Moldova, iar după 1299 au întemeiat o colonie în Crimeea, stabilind legături comerciale cu Moldova. Cutremurul din anul 1319 şi invazia mongolilor în Vestul Armeniei au fost urmate de alte exoduri.

Dintre coloniştii aşezați în Crimeea, mulţi au plecat spre Galiţia, Moldova, Polonia, Moravia, formând grupuri etnice distincte. Cea mai veche dovadă a prezenţei armenilor în spaţiul românesc o constituie inscripţia de la Cetatea Albă din anul 967 (416, după calendarul armean). Cronicarii Simon de Keza şi Thurogzi afirmă că, în timpul lui Geza (972-997) şi al regelui Ştefan, în Transilvania s-au stabilit polonezi, greci, spanioli şi armeni, cărora li s-au acordat privilegii şi titluri nobiliare. Istoricul Ghevond afirmă că armenii ar fi fost prezenţi, în secolul al XIII-lea, în oastea celor şapte triburi ale ungurilor, luând parte la cucerirea unor teritorii din răsăritul Europei. Este posibil ca armenii să fi venit din Transilvania în Balcani odată cu oştirile împăraţilor bizantini Mauriciu şi Focas (secolele VI-VII), iar în secolul al X-lea, odată cu paulicienii, duşi în Bulgaria.

            În secolele XI-XII, în Galiţia, Polonia şi Moldova au venit negustori, meşteşugari şi nobili, care au obţinut privilegii şi au contribuit la dezvoltarea comerţului şi meşteşugurilor. Între Carpaţi şi Dunăre, armenii s-au aşezat mai târziu, în secolul al XIV-lea, venind din Armenia şi Crimeea. Astfel, în prima parte a secolului al XV-lea, izvoarele istorice îi pomenesc pe armenii din Bucureşti, Piteşti (în acest oraş, veniţi din Bulgaria), Giurgiu, Târgovişte (unde existau importante colonii de armeni), Craiova. Noi emigranţi s-au stabilit în Muntenia şi în secolele al XVI-lea şi al XVII-lea. Pe teritoriul Dobrogei, armenii sunt semnalaţi abia după anul 1500.

            Dacă în secolele al XIV-lea şi al XV-lea mii de armeni se aşezaseră în Moldova, iar în 1848 în Transilvania locuiau 20.000 de armeni, în 1932, pe întreg teritoriul României întregite trăiau aproximativ 25.000. În a doua jumătate a secolului al XX-lea, din cauza regimului comunist, ei s-au repatriat ori au emigrat în Occident, ajungând astăzi în România la o cifră incertă (circa 2.000). Scăderea gradată şi progresivă a numărului de armeni reprezintă un factor negativ atât pentru comunitatea armeană, cât şi pentru societatea românească în ansamblul său. Efectul dispariţiei negustorimii armene s-a resimţit mai ales pe plan economic.

            Asimilarea armenilor din România s-a produs, în mod paradoxal, tocmai datorită factorilor care au menţinut vie naţiunea armeană, greu încercată şi traumatizată în decursul istoriei: religia şi limba. În ceea ce priveşte religia, integrarea era inevitabilă din cauza similitudinii cu ortodoxismul românesc, în timp ce limba română a început a fi preferată de armeni în locul limbii strămoşesti în perioada interbelică. 

            Armenii care au trăit pe teritoriul românesc şi în oricare alt loc din lume au ştiut să se integreze pretutindeni. Iată de ce marele istoric al neamului românesc, Nicolae Iorga, afirma, într-o conferinţă ţinută în 1929, că: „armenii din România cunosc maniera, grea şi delicată, de a reuni două datorii: datoria faţă de religia şi rasa lor, pe care nu le-au uitat niciodată şi datoria faţă de ţara unde ei înşişi şi strămoşii lor s-au stabilit de atâta vreme. Ei sunt pentru noi fraţi, buni fraţi, rămânând pentru vechea lor patrie buni fii. Ori, nu cunosc un elogiu mai frumos care s-ar putea face unei mari naţii nefericite care, păstrând întreaga sa comoară morală, nu poate recrea şi înălţa patria sa la înălţimea de care ar fi capabilă”.

Mai aproape de noi, aceeaşi idee este exprimată de V. Bănăţanu: „Armenii sunt datori să-şi păstreze tradiţiile, să fie mândri de vechimea lor ca popor şi de istoria lor glorioasă. Îmi vine greu să cred în asimilarea lor. Dacă în ciuda atacurilor şi persecuţiilor din cursul istoriei lor zbuciumate au ştiut să se menţină ca popor, înseamnă că sunt de o rară vitalitate, un popor menit să trăiască”.

      

                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                     Prof. dr. Doina Calistru , Prof. Aurel Rusu                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                             Colegiul Naţional „M. Eminescu”, Iaşi

                                                                                                                  (articol apărut în Revista Siamanto, nr.1 (2) / 04.2013)

                                                                                                                                                                                                                                                                                                        

Stiri

vezi toate stirile