Biserica Apostolică Armeană

Noi, românii, ştim puţine lucruri despre armenii din ţara noastră şi încă mai puţine despre poporul armean. În România sunt puţini preoţi şi puţine comunităţi armene, întru-cât, după război, numărul armenilor a scăzut dramatic. La nivel internaţional, numărul armenilor este de aproape opt milioane, dintre care doar trei milioane mai sunt astăzi în Armenia. Migraţiile către România s-au produs în mai multe valuri, ultimele petrecându-se la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX. Biserica armeană este o biserică creştină veche, autonomă şi autocefală, naţională prin limbă, rit şi sistem ierarhic propriu, arhitectură şi artă specifice.  Ea a fost simbolul patriei pierdute pentru poporul armean, căci el s-a păstrat unitar în jurul ei, lipsit fiind secole la rând de un stat independent. Biserică de rit ortodox, este considerată ca având origine apostolică nemijlocită, întrucât creştinismul a fost introdus, propovăduit şi răspândit în Armenia de către apostolii Tadeu şi Bartolomeu. Având astfel de rădăcini, ipoteza că autonomia propriu-zisă a acestei biserici începe abia după anul 301, după încreştinarea oficială din acest an, odată cu  cel dintâi Patriarh armean, Grigor Lusavorici, Luminătorul, este respinsă de armeni, şi, din acest motiv, şi eticheta de gregoriană. În cărţile de istorie bisericească creştine este enumerată printre bisericile vechi orientale, alături de biserica coptă, cea siriană, cea abisiniană şi cea malabară. Puţini dintre noi ştim că ruptura bisericii armene de cea bizantină a fost determinată de cauze doctrinare dar şi politice.  Şi mai puţini cunoaştem că secole întregi, armenii au fost nevoiţi să combată o acuzaţie veche de erezie, acuzaţie ce i-ar separa de doctrina creştină corectă cu privire la persoana Fiului lui Dumnezeu întrupat ca om. Este vorba de Sinodul ecumenic de la Calcedon (451), care a respins erezia lui Eutichie, când armenii, neparticipând cu reprezentanţi, biserica lor a fost etichetată pe nedrept monofizită, deci eretică. Iată, de fapt, care au fost împrejurările istorice: „Biserica armeană se afla în acei ani într-o încordare extremă pentru apărarea prin luptă armată împotriva religiei lui Zoroastru din Persia. Ea nu a avut timp să îşi stabilească poziţia, urmărind îndeaproape disputele hristologice ce aveau loc în Imperiul Roman. În timpurile acelea, Biserica creştină era de fapt împărţită în trei mari categorii, cu trei definiţii diferite ale credinţei: Învăţătura sinodului de la Calcedon prima în Roma şi în tot Vestul, monofizitismul în spiritul Henoticonului împăratului roman Zenon (474-475, 476-491) trona în Bizanţ, iar nestorianismul în Persia.”

           Monofozitismul, una din ereziile primelor secole privitoare la persoana lui Iisus Hristos, susţinea că după întruparea Lui ca om, n-a mai rămas decât natura divină, iar cea umană era doar o aparenţă. Teologii moderni ai bisericii armene au fost în măsură să restabilească adevărul istoric conform căruia, încă de la sinodul particular de la Aştişat, (435), cu 16 ani înainte de Calcedon, biserica armeană recunoscuse cele două naturi ale lui Iisus prin formularea: „Unul născut, Fiul lui Dumnezeu, a primit natura umană de la Fecioara şi s-a făcut om adevărat şi fiu de om”.

Explicând sensul suferinţei pe nedrept a acestui neam, din acest punct de vedere, exegeţi ai istoriei armenilor afirmă că ambiţia acestora de a-şi păstra biserica i-a lăsat fără aliaţi, în schimb le-a asigurat supravieţuirea politică, deoarece, sub dominaţiile sasanidă şi arabă, când creştinismul armean era ameninţat cu apostazia, neidentificarea Bisericii Armene cu Biserica Bizantină i-a de-terminat pe adversari să renunţe la tentativa lor de convertire la mazdeism sau musulmanism. Totuşi, în 1177, Patriarhul din Constantinopol a recunoscut într-o scrisoare adresată patriarhului armean Grigor IV Tagha, ortodoxia armeană, numindu-i pe armeni prin cuvintele „ortodocşi şi fraţi”. 

          Ca un alt semn al unui destin creştin vitregit de adevăr, armenii, împreună cu turcii sunt zugrăviţi  pe peretele vestic al Mănăstirii Voroneţ, în iad. Totuşi, între cele două popoare, român şi armean, relaţiile au fost mereu, excelente. Într-un sinod din 1891 al Bisericii Române s-a calificat acuzaţia de monofizitism adusă armenilor drept o invenţie izvorâtă din ură. În prezent, bisericile armeană şi românească întreţin legături permanente, legături care s-au dezvoltat prin vizite reciproce, prin schimburi de profesori şi studenţi etc. Astfel, patriarhul Iustinian a vizitat Patriarhia armeano-gregoriană din Ecimiadzin, în 1958 şi 1966, iar patriarhul suprem şi catolicosul tuturor armenilor, Vasken I, originar din România, a vizitat România de câteva ori.

             Recunoscut de statul român în 1928, cultul armean îşi înfiinţează propria eparhie după câţiva ani. Această eparhie stă sub autoritatea dogmatică şi canonică din Ecimiadzin (Armenia), dar are şi un grad de autonomie conform legislaţiei româneşti. Episcopia armeană este condusă de un Arhiepiscop, iar organul colectiv de conducere este Congresul Eparhial.

        Ortodoxia armeană s-a remarcat prin lupta ei cu totul aparte cu istoria şi cu vitregiile acesteia, la fel ca ortodoxia română din Transilvania (de altfel, de-a lungul istoriei, şi armenii aşezaţi în Transilvania, încă din sec. al XI-lea, ca şi românii, s-au unit cu Roma). Momentele acestor lupte sunt, însă, tot atâtea victorii în istoria religiei creştine şi în istoria spirituală şi culturală a umanităţii. De exemplu, inventarea alfabetului armean în 406, a fost o necesitate de cult, căci în Armenia, slujbele religioase erau oficiate în limbile greacă şi sisiană. Pentru ca poporul să fie dedicat cu tot sufletul însuşirii învăţăturilor creştine, şi pentru a combate rămăşiţele păgânătăţii, Sf. Messrop a inventat alfabetul armean. Armenii socotesc un semn al destinului îmblânzit faptul că prima propoziţie tradusă în limba armeană cu alfabet armean a fost prima propoziţie din Pildele lui Solomon: „Pentru a învăţa înţelepciunea şi instruirea, şi pentru a înţelege cuvintele iscusite” (Luther 1, 2). Poporul armean, supravieţuitor  mai ales prin credinţa sa, ca şi poporul român, aduce astăzi, în faţa fraţilor săi creştini din toată lumea, roadele muncii, ale inteligenţei şi ale religiozităţii sale remarcabile: unme de mari personalităţi date omenirii, momentul cultural unic al traducerii Bibliei în alfabet armean, traducerea în limba armeană a unei mari părţi din literatura teologică de bază, precum şi opere literare originale din diferite domenii: teologie, exegeză, morală, apologetică, istorie.

Ortodoxia armeană este o realitate inatacabilă şi totuşi ea pare a fi şi un liman, un vis, un dor, un drept cerut perpetuu. Cultul ei, prin excelenţă ortodox, cuprinde sărbători comune cu ortodocşii, aceleaşi Sfinte Taine, un semn al crucii identic, cinstirea icoanelor, o Sf. Liturghie asemănătoare rămasă de la aceiaşi Sfinţi Ierarhi. Sf. Liturghie armeană, numită Patarag, este, ca şi la ortodocşi, slujba dedicată administrării Sf. Împărtăşanii. Ea foloseşte, însă, azimă (pâine nedospită) şi vin neamestecat cu apă. Într-un altar armean nu se poate săvârşi decât o singură Liturghie pe zi. După Împărtăşanie, celor care nu s-au împărtăşit, se împarte maslul, bucăţi mici de pâine nedospită. Ca şi la ortodocşi, aceasta este o amintire a agapei ce se obişnuia în primele veacuri după Liturghie, dar şi un simbol al comuniunii în Hristos. Cele câteva deosebiri de formă şi nu de fond au motivaţia lor istorică şi nu ne despart. Tainele în Biserica Armeană sunt aceleaşi, ca şi la noi, 7 (şapte): Botezul, Mirun-gerea, Spovedania, Împărtăşania, Cununia, Hirotonia, Maslul. Sf. Maslu nu se mai practică astăzi în Biserica Armeană. Doar Trisaghionul  conţine un adaos, ceea ce îl face să fie îndreptat ca o laudă pentru bună-tatea Fiului faţă de oameni: „Sfinte Dumnezeule, Sfinte Tare, Sfinte fără de moarte, care ai fost răstignit pentru noi, miluieştene pe noi!”. Şi acest adaos este motivat complet, prin înţelegerea vitregiilor vremurilor trecute, de exegeţi.

Astăzi, românii armeni din mai multe generaţii caută să ajungă la rădăcini, se autodescoperă, ni se prezintă şi sunt demni de admiraţie pentru tot ceea ce fac. Prin zelul lor, pasionaţii de teologie sau de istorie dintre noi, ceilalţi români, vom afla, vom cunoaşte şi vom fi, astfel, mai bogaţi. Biserica Armeană, cum e şi firesc într-o societate modernă, se fereşte de uitare şi, ca să o alunge se adresează în zilele noastre tot mai mult către ea însăşi, iar comunitatea tânără armeană este iubitoare de fraţi, căci astăzi devine pentru noi tot mai clar că ni se adresează, alungând din noi ignoranţa, o ignoranță pe care nu o putem stăpâni de cele mai multe ori.

 

                                                                                                     Prof. dr. Lucia Cîmpeanu

                                                                                                    Școala “Ion Creangă”, Iași

                                                                       (articol aparut in Revista Siamanto, nr.1 (2)/ 04.2013)