Genocidul Armean

Ceea ce avea să fie calificat drept primul genocid al secolului XX urma să aibă pentru istoria armeană consecinţe nefaste mult mai ample şi de durată decât plănuiseră iniţiatorii şi făptuitorii lui.

Menţionarea genocidului în legătură cu evenimentele din 1915-1918 în Imperiul Otoman nu relevă decât o parte a tragediei armene, şi anume - cea referitoare la anihilarea fizică. Al doilea aspect al aneantizării întreprinse în acei ani îl constituie negarea genocidului. Cele două etape ale programului de exterminare care ar fi trebuit să ducă la dispariţia totală a armenilor din Asia Mică de pe propriul lor teritoriu istoric au fost: mai întâi, eliminarea fizică şi eradicarea materială a prezenţelor armeneşti din estul imperiului, iar apoi, negarea sistematică a genocidului comis. Nu s-a aflat, însă, în intenţia Junilor Turci supravieţuirea, fie şi parţială, a celor pe care ei îi condamnaseră la o decimare totală.

Ca rezultat al politicii de nimicire a populaţiei armene din Asia Mică, a apărut o nouă diasporă, compusă din cei care supravieţuiseră masacrelor şi deportărilor. Dacă armenocidul n-a reuşit să extermineze total o etnie, el s-a completat cu un genocid alb, prin asimilarea diasporanilor armeni în naţiunile străine care-i găzduiesc. Genocidul exemplar, integral, ca etnocid continuat în deceniile de după consumarea evenimentelor propriu-zise, va fi avut loc atunci când armenii din diasporă un vor mai fi supravieţuind decât prin trupurile lor, când memoria originii lor va fi rămas ruptă de realitate, când ei se vor fi înecat în valorile ideologiilor dominante în străinătăţi, când unii vor fi crezut că prin bani sau prin carieră ar putea zăgăzui mormanele de cadavre ignorate, iar alţii se vor fi dedicat unui cult anacronic şi steril al lumii defuncţilor, în sfârşit - când noile generaţii, din cauza aculturalizării, nu vor fi ştiut să aprecieze valorile pro-priului lor neam.

*

 

          Genocidului armean i-au premers deportarea şi masacrarea grecilor în 1914. Liderii otomani au fost încurajaţi de succesul obţinut în expulzarea populaţiei greceşti, încât au decis să aplice aceeaşi metodă tuturor celorlalte naţionalităţi din imperiu. Turcizarea Anatoliei, plănuită de Junii Turci, avea să se facă prin purificare etnică, vizând toate naţiunile creştine şi neturcice din imperiu: armeni, greci, bulgari, macedonieni, albanezi, bosniaci, cretani, kurzi, circasieni. Modificarea compoziţiei etnice a populaţiei prin strămutări de grupuri naţionale a culminat cu deportarea şi decimarea armenilor.

          Organizarea genocidului armean a fost facilitată, în plus, de contextul primului război mondial, care permitea turcizarea Anatoliei fără impedimente. De mai mulţi ani, cei mai fanatici dintre panturcişti îşi exprimau dorinţa de a se debarasa de armeni, afirmând că războiul le-ar permite-o fără să rişte represalii din partea puterilor europene. Şi astfel, planul elaborat în cel mai strict secret este pus în aplicare. Decizia de exterminare a armenilor a fost luată la începutul anului 1915, proiectul legii de lichidare a armenilor fiind semnat la 15 februarie de trei dintre capii Junilor Turci de curând veniţi la putere în Imperiul Otoman - Talaat, Şakir şi Naazım.

         Comitetul Central al Ittihadului (Partidul Unire şi Progres al Junilor Turci, cu denumirea originală completă Ittihad ve Terakki Teşkilati) stabilea ca debarasarea de elementul armean să se facă, spre deosebire de masacrele anarhice anterioare, printr-o centralizare birocratică planificată, iar executarea operaţiilor, pusă sub un control exclusiv, să se facă total, curat, discret, cu minime riscuri şi cu minime cheltuieli. În privinţa datei, ea depindea de răgazul pentru aplicarea structurilor pe care le cerea planul general de exterminare şi de evenimentele care puteau fi exploatate ca pretext. În funcţie de acest plan, s-a prevăzut ca, în fiecare provincie şi conform unei cronologii prealabil definite în raport cu datele geografice, procedura să aibă următoarea succesiune: dezarmarea soldaţilor armeni şi regruparea lor în batalioane de muncă; rechiziţionarea armelor; deportarea armenilor.

                 Taberele de deportare aveau să fie doar un pretext pentru masacrare, dovadă - decretul adresat de Talaat valiilor în septembrie 1915: „Dreptul armenilor de a trăi şi de a munci pe teritoriul Turciei este total abolit. Guvernul, asumându-şi toate responsabilităţile în această privinţă, a ordonat să nu fie cruţaţi nici măcar pruncii din leagăne“. Valiii şi responsabilii locali ai Ittihadului sunt informaţi oral sau prin telegrame asupra misiunii pe care o au. Executarea programului este încredinţată jandarmilor şi bandelor din Organizaţia Specială. Este instituită  o Comisie a deportărilor, cu sediul în Constantinopol, sub direcţia lui Mithat Şükrü, secretar general al Comitetului Central al Ittihadului, avându-şi centrul operativ în Alep, unde  se  afla  sub direcţia  generală.

Marea inovaţie a genocidului o constituie deportarea, întrucât până atunci armenii erau masacraţi la locurile lor de domiciliu, unde supravieţuitorii aveau apoi posibilitatea să-şi reconstruiască viaţa. Deportarea trebuia să soluţioneze definitiv  Chestiunea armeană. Dezrădăcinaţi  şi alungaţi, armenii aveau să dispară în cursul exilului. Pretextul furnizat de război este îndepărtarea de front a populaţiei suspecte, în fapt - cetăţeni inocenţi şi inofensivi, loiali imperiului. După declararea războiului, în ianuarie-februarie 1915, soldaţii armeni sunt acuzaţi de spionaj şi dezertare, brutarii armeni sunt suspectaţi că otrăvesc alimentele, iar sătenii sunt învinuiţi că procură hrană şi îmbrăcăminte soldaţilor ruşi.

La începutul lui februarie, autorităţile îi dezarmează pe soldaţii şi pe jandarmii armeni, grupându-i în batalioane de muncă de câte 50-100 de persoane, după care, la scurtă vreme, aceştia sunt exterminaţi. Circa 300.000 de bărbaţi valizi recrutaţi în Armata Otomană sunt dezarmaţi şi lichidaţi, ceea ce va face imposibilă rezistenta armată a armenilor, cum se întâmpla în trecut. Simultan, funcţionarii armeni sunt concediaţi, iar documentele care le permit armenilor să se deplaseze în interiorul ţării sunt anulate. Cenzura militară va asigura discreţia şi va bloca informaţiile.

      Contrar aşteptării armenilor, noul sistem otoman de recrutare militară universală nu numai că nu a ame-liorat situaţia armenilor din imperiu, dar, în conjunctura războiului, i-a furnizat în masă pe aceştia anihilării prin exterminare.

        Executarea a zeci de mii de soldaţi armeni de către colegii lor din armata aceluiaşi stat, care avea misiunea de a-şi apăra cetăţenii, este  un act criminal rareori întâlnit în istoria mondială. S-a făcut evidentă existenţa unui plan de eradicare a întregului grup etnic căruia îi aparţineau militarii, căci eliminarea bărbaţilor recrutaţi facilita considerabil îndeplinirea programului.

 

*

               

           Când, la sfârşitul lui martie 1915, flota aliată, care ajunsese la Dardanele, se retrage pentru a se pregăti de debarcare lângă Gallipoli, Ittihadul se vede liber să lichideze Chestiunea armeană.

          Sâmbătă 24 aprilie 1915, în Constantinopol, o razie vastă se soldează cu arestarea intelectualilor şi a notabililor armeni, echivalentă cu decapitarea comunităţii armene private astfel de liderii săi. Ea începe la redacţia publicaţiei „Azadamard“, organul partidului naţionalist Federaţia Revoluţionară Armeană, şi se continuă la şcoli, la biserici, la Patriarhia Armeană. În noaptea de 23 spre 24 aprilie, 235 de oameni politici, clerici, savanţi, profesori, avocaţi, medici, scriitori etc., dintre care mulţi erau prieteni ai Junilor Turci, sunt ridicaţi, apoi deportaţi şi, în cursul lunilor următoare, asasinaţi. Operaţia continuă câteva zile, timp în care numărul celor arestaţi şi deportaţi urcă la peste 600. Numai celor doi deputaţi din Parlamentul Otoman, Vartkes Serenghiulian şi Krikor Zohrab (un reputat prozator), datorită legăturii lor de amiciţie cu conducătorii Junilor Turci li se amână cu câteva săptămâni soarta, însă când vor fi duşi spre Diyarbakır pentru a fi judecaţi chipurile de un consiliu de război, înainte de a ajunge la destinaţie, chiar a doua zi de la plecare, în apropiere de Alep, sunt  ucişi  cu  bestialitate.

  Planul arestării intelectualilor armeni din Constantinopol fusese elaborat de şeful poliţiei, Bedri Bey, şi de adjuncţii săi, Canpolat Bey şi Reşad Bey, cu concursul comisarilor de poliţie din cartierele Üsküdar şi Pera. El a fost, însă, rezultatul deciziei luate de membrii Comitetului Unire şi Progres la 21 aprilie, de a extermina populaţia armeană. La 24 aprilie, însuşi Guvernul Otoman va recunoaşte că 235 de intelectuali şi oameni politici armeni din Constantinopol au fost arestaţi în mod abuziv.

Ministrul de interne Talaat, capul Junilor Turci, va declara diplomaţilor germani: „Desigur, dintre deportaţi, mulţi sunt cu totul nevinovaţi“.

           

*


         Cabinetul Marelui Vizir (prim-ministru) Said Halim a aprobat, în mai 1915, proiectul Legii temporare de deportare, care-i fusese trimis la 13 mai, Halim aprobându-l la 16 mai, cu o zi înainte de acceptul guvernului său. Talaat n-a aşteptat formalităţile oficiale: încă la 14 mai, presa anunţa promulgarea legii, iar procedura deportărilor demarase cu săptămâni în urmă, devenind un fapt împlinit înainte de a fi fost autentificată. Talaat ataşase un memorandum secret la propunerea sa făcută la 13 mai Marelui Vizir pentru a soluţiona Chestiunea orientală prin exterminarea armenilor. În acel text, el formulase sintagma soluţie radicală, care apărea pentru prima oară într-un document oficial, ca un eufemism pentru exterminare: „Este necesară o soluţie radicală pentru a încheia şi a şterge complet problema“. Pretinzând că armenii nu sunt demni de încredere şi l-ar putea ajuta şi susţine pe inamic, întrucât se află într-o stare de iminentă rebeliune generalizată, Talaat ordonă deportarea acestora din zonele de război în deşerturile Siriei şi Mesopotamiei.

În perioada mai-iulie, armenii din vilayetele răsăritene, adică circa 1,2 milioane de persoane, aveau să dispară de pe un teritoriu care fusese centrul Armeniei Mari istorice. Teatrul de operaţii acoperă îndeosebi trei vilayete: Erzurum, Van, Bitlis. Deplasarea de populaţie este o soluţie extremă în caz de război, dar strategică. S-ar putea crede că autorităţile militare au cerut evacuarea populaţiei armene din zonele de operaţii şi transferarea ei în interiorul ţării pentru a asigura securitatea liniilor de comunicaţii şi pentru a preveni divulgarea planurilor şi a mişcărilor de trupe. Dar, dacă s-ar admite că armenii, care reprezentau un pericol militar în timp de război, trebuiau îndepărtaţi de teatrul de operaţii, se pune întrebarea de ce au fost ei deportaţi din zone aflate adânc în spatele liniilor frontului, mai mult - au fost trimşi în interiorul zonelor de luptă, foarte aproape de Armata a 6-a Otomană, din Deir ez-Zor, sau în spatele Armatei a 4-a, din Hawrān. O asemenea deplasare, pe de altă parte, necesita luarea de măsuri pentru ca populaţia să nu sufere prejudicii. Însă nu au fost asigurate condiţiile minime necesare unei existenţe decente fie pe drum, fie la destinaţie, iar asistenţa oferită de state străine şi de organizaţii internaţionale a fost refuzată. Faptele contrazic presupusa intenţie a autorităţilor şi fac evident adevărul că deportarea a fost pretextul în spatele căruia se ascundea o operaţie de exterminare minuţios pregătită şi sistematic executată. Deportările au început în februarie 1915, ca măsuri de război locale, în Cilicia.

              O telegramă dispunea ca „niciun singur armean să nu rămână în regiunea Erzin“ şi „armenii din Dörtyol să fie trimişi la Osmaniye, la Adana şi la Ceyhan“. Pretextul l-a constituit spionajul britanic din zonă. Tineri armeni au fost trimişi la lucrările de drumuri, dar curând a sosit ştirea că ei fuseseră ucişi de colegii lor musulmani. A urmat, în martie, deportarea locuitorilor din Zeytun care, la începutul lui aprilie, au fost expediaţi spre interiorul Anatoliei, iar apoi - împinşi spre deşertul Deir    ez-Zor.

Guvernul decretează deposedarea armenilor de proprietăţile lor considerate abandonate şi ordonă băncilor transferarea valorilor armeneşti către comisiile de lichidare instituite de stat. Ordinul din 1 ianuarie 1916 al Ministerului comerţului către bănci dovedeşte inconsistenţa teoriei turceşti că deportările au fost temporare. Mai mult, directivele din telegramele lui Talaat dispuneau ca aşezările, munţii, râurile etc. preluate de musulmani în provinciile armeneşti „curăţate“ de prezenţa autohtonilor să fie rebotezate dacă aveau nume armeneşti sau în general creştine.

         Operaţia se desfăşoară, aşadar, în două etape: asasinarea bărbaţilor valizi şi deportarea restului populaţiei. Deportarea este doar a doua fază, în care cei exilaţi pornesc pe jos, uneori în căruţe, cu un minim de bagaje. Unele convoaie sunt nimicite chiar la ieşirile din localităţi, cei care continuă drumul urmând a fi decimaţi pe parcurs. Jandarmii puşi să escorteze convoaiele fac, adesea,  ei înşişi această operaţie. În regiunile populate de kurzi, grupuri de nomazi îi atacă pe armeni, jefuindu-i   şi răpind femei şi copii.

           Bandele Organizaţiei Speciale înfiinţate ad-hoc şi formate din persoane declasate şi infractori, la rândul lor, masacrează convoaie întregi. Cei din convoaie nu primesc hrană după ce li se termină proviziile luate cu ei. Selecţia naturală completează opera criminalilor şi a tâlharilor. Bolnavi şi epuizaţi, unii dintre deportaţi se opresc fără a mai putea continua drumul şi sunt ucişi de jandarmi. Treptat, populaţia supravieţuitoare se scurge spre sud, destinaţia teoretică a deportărilor, în care cei mai mulţi dintre cei ajunşi acolo îşi vor lăsa oasele în deşert.

         Măsurile de deportare trebuiau să acopere o suprafaţă de 880.000 km2: Armenia apuseană, Kurdistan, Asia Mică, Siria de Nord, Mesopotamia. Ele nu puteau avea, deci, cauze întâmplătoare, care să fi scăpat de sub control. În Imperiul Otoman, elementele etnice şi religioase au trăit împreună în pace vreme de veacuri. Abia la sfârşitul secolului XIX metoda de guvernare a sultanilor – divide et impera – a redus populaţia la un sfert, iar la începutul secolului XX, măsurile luate de Guvernul Otoman au depopulat şi mai mult imperiul, dar nu prin aţâţarea reciprocă a etniilor, ci pe cale administrativă. Nu poate fi acuzată populaţia musulmană de a-i fi masacrat pe concetăţenii armeni, ba chiar au existat cazuri disparate ale unor familii de turci care au ascuns şi salvat armeni sortiţi deportării. Deşi au existat bande şi grupuri de criminali organizate, asmuţite împotriva deportaţilor, marea majoritate a victimelor trebuie puse în seama guvernanţilor, a jandarmilor şi a miliţiilor otomane.

 

*

 

              Supravieţuitorii genocidului, fie ei adulţi sau orfani, s-au refugiat şi au găsit adăpost în alte ţări. Idealul otoman de a suprima întreaga naţi-une armeană pentru a se facilita joncţiunea panturanică spre est cu cele-lalte neamuri musulmane asiatice eşuase, în ciuda masei mari de victime rezultate din acţiunea genocidară întreprinsă de Junii Turci. Naţiunii armene urgisite de soartă   i-a fost însă refuzată o evoluţie istorică firească şi clivajul produs de genocid a fost fatal pentru viitorul său. Dizlocarea populaţiei de pe teritoriul propriei sale patrii a definitivat acapararea unei ţări şi implicit distrugerea civilizaţiei autohtone de către o hoardă nomadă. Diaspora armeană rezultată din golirea Armeniei istorice de locuitorii săi milenari s-a edificat, în mare parte, cu preţul a un milion şi jumătate de jertfe.

O parte dintre armenii scăpaţi din masacre şi din deportări au trecut în Armenia răsăriteană, aflată sub dominaţie rusească şi în care, în 1918, avea să fie proclamată o Republică Armeană independentă, cu o existenţă efemeră de numai doi ani şi jumătate, urmând bolşevizarea acelui stat devenit apoi o republică sovietică în componenţa URSS. Ceilalţi supravieţuitori s-au stabilit, prin forţa împrejurărilor sau prin conjunctura faptelor, în ţări învecinate din Orientul Mijlociu-Liban, Siria, Iordania, Irak, Iran etc, ori au ajuns, prin diferite mijloace, în Europa, în SUA şi chiar în Africa - în state ca Egipt şi Etiopia. Astfel s-a format o diasporă armeană comparabilă ca mărime şi ca răspândire cu cea evre-iască, acoperind circa 70 de state.

            În fapt, existenţa diasporei armene se întinde mult în urmă faţă de începutul de veac XX. Începuturile acesteia datează din anul 368, când regele pers Şapur II, ocupând Arme-nia, a deportat câteva mii de armeni în Persia. Etapa următoare   în istoria diasporei armene, cea a emigrării în Bizanţ, a fost determinată de prigoana continuată de aceiaşi perşi sasanizi, dar şi de strămutările făcute de bizantini în Balcani.

Serviciul militar în armata bizantină staţionată în Africa de nord şi în Levant, stăpânirea arabă în Armenia cu consecinţele ei (războaie, jafuri, biruri, convertiri religioase), incursiunile selgiucizilor - toate acestea au dus la difuzia populaţiei armene în alte regiuni ale Mediteranei şi ale Rusiei kieviene.

 Odată cu întemeierea Armeniei Mici Ciliciene, în secolul XI, are loc stabilirea armenilor în această zonă nord-estic mediteraneană (sau în sud-estul Asiei Mici), iar căderea acestui ultim regat armean, în 1375, va duce la răspândirea populaţiei cu precădere în Italia şi în Franţa. La începutul secolului XVI, o nouă deportare comisă de un şah pers, de data aceasta Abbas I, prin care Armenia răsăriteană şi o parte din Armenia apuseană se depopulau, a făcut să apară pe hartă o nouă localitate persană, Noua Djulfa, curând prosperă datorită comerţului armean. La fel, un veac mai târziu, armenii din Moldova, stabiliţi acolo încă din secolul XI, după căderea capitalei Ani a Armeniei Mari, emigrând în Transilvania în urma prigoanei dezlănţuite de domnitorul Ştefan Rareş aveau să întemeieze în noul lor ţinut de reşedinţă două localităţi, Armenopolis (actuala Gherla) şi Elisabetopol (Dumbrăvenii de azi), în care au înflorit meşteşugurile şi negoţul.

            Ultimul mare exod al armenilor din propria lor ţară ocupată de otomani a fost determinat de genocidul comis în 1915-1918. Generaţiile actuale din comunităţile diasporei armene sunt descendenţii celor care au scăpat cu viaţă ori au fugit în cursul masacrelor perpetuate încă din 1895. Există, în primul rând, o aşa-zisă „diasporă internă“, cea din fostele republici sovietice şi în special din Rusia, unde armenii s-au stabilit vieţuind, în definitiv, în acelaşi stat, dar unde continuă să rămână, ba chiar să emigreze şi astăzi, din cauza condiţiilor social-economice precare din patria lor acum independentă.

Un aflux nedorit din Armenia, diminuând populaţia de puţin peste trei milioane a ţării, se produce în zilele noastre înspre statele occidentale, unde creşte astfel ponderea diasporei. Comunitatea cea mai puter-nică nu doar numeric, de circa un milion de suflete, o constituie cea din SUA, care s-a întărit cu precădere pe seama emigrării din alte ţări şi îndeosebi din Orientul Mijlociu, în urma destabilizării situaţiei politice din această regiune intens populată de armeni. Alte două state americane cu importante comunităţi armene sunt Canada şi Argentina, iar în Europa, cei mai mulţi cetăţeni de origine armeană, în număr de peste 400.000, trăiesc în Franţa.

            Se cuvine spus că există o relaţie patrie-diasporă de cooperare şi de reciprocă ajutorare. Este semnificativ că în Armenia a fost înfiinţat un Minister al diasporei, după cum e concludent că oameni de afaceri armeni din diasporă investesc sume mari în proiecte importante de ameliorare a infrastructurii, de ridicare a nivelului de trai şi altele în Armenia. Transferul mutual de valori materiale şi spirituale între patrie şi diasporă e menit să ducă la propăşirea aceluiaşi unic neam risipit pe o întindere planetară.

Diaspora armeană şi-a asumat dintotdeauna o vocaţie culturală care a contribuit hotărâtor la supravieţuirea unei naţiuni lipsite de statalitate vreme de cinci secole şi jumătate. Oriunde în lume s-au stabilit, armenii mai întâi au înălţat un lăcaş religios, apoi au clădit o şcoală şi au înfiinţat o publicaţie - premise pentru conservarea identităţii naţionale, a limbii şi implicit a conştiinţei de neam.

Primul ziar în limba armeană avea să apară în India, la Madras, în 1794, după cum prima carte tipărită în armeneşte a fost editată în 1512 la Veneţia, acolo unde fiinţa şi activa congregaţia călugărilor catolici arme-ni mkhitarieni, cea care, vreme de secole, în condiţiile absenţei unui stat armean a îndeplinit cu succes rolul de ferment cultural pentru păstrarea şi continuarea valorilor spirituale armeneşti.

            Problema diasporei este, însă, alta şi este cea a oricărei diaspore de orice etnie. Este problema inevitabilei asimilări a unei comunităţi alogene în masa populaţiei locale în cadrul căreia aceasta vieţuieşte. În funcţie de mărimea acelei comunităţi, dar mai ales de conştiinţa ei de sine, asimilarea se produce variabil în timp, mai rapid sau mai lent, însă are ca punct final un singur rezultat - anihilarea. Pierderea limbii materne, adoptarea valorilor străine, renunţarea la cutumele populare, ignorarea propriei istorii naţionale sunt tot atâţia factori care duc la metamorfozarea din persoane cu o identitate etnică precisă în elemente incerte tolerate într-o societate deschisă unui multiculturalism amorf. Nu altfel se întâmplă cu diaspora armeană, înregistrându-se consecinţe diversificate de la o comunitate la alta. Astfel, în ţările de cult musulman din Orientul Mijlociu, armenii trăiesc – în mod civic adaptaţi – nu neapărat ca într-un ghetto, însă concentraţi pe viaţa lor comunitară datorită apartenenţei lor la creştinism, de aceea fără a fi asimilaţi în restul populaţiei.

În ţările creştine din Europa şi din cele două Americi, asimilarea se produce în mod natural prin căsătorii mixte şi depinde doar de mărimea comunităţii pentru ca această asimilare să nu fie recepţionată ca fenomen diasporan sau de conştiinţa individuală pentru ca ea – la modul ideal – pur şi simplu să nu aibă loc. În unele ţări, cum e Australia, s-a format o diasporă a diasporei, adică o comunitate de armeni imigraţi din alte ţări în care anterior fie ei, fie ascendenţii lor imigraseră din patria străbună; lipsa de vechime şi lipsa  de coeziune ale unei astfel de comunităţi o fac vulnerabilă unei asimilări mult mai facile decât la alte comunităţi care dăinuiesc de veacuri şi au o unitate structurală rezistentă la destrămarea lor.

Există, în sfârşit, un aspect care ţine de multiplul paradox armean. În acest caz, paradoxul genocidului pune în discuţie efectul... benefic al armenocidului. Fără a ignora sau a diminua câtuşi de puţin caracterul monstruos al ororilor petrecute în anii 1915-1918 pe teritoriul otoman, se poate afirma că diaspora rezultată ca o consecinţă a acelor deportări şi masacre este utilă şi eficientă pentru progresul naţiunii armene, deci are un atribut pozitiv.

Lăsând de-o parte realitatea amară a unei vieţi de apatrid şi luând în considerare ipoteza menţinerii valorilor naţionale în cadrul comunitar, se pot consemna atât succese individuale sau colective care, în con-diţiile ofertante pentru realizarea lor, impun pe plan internaţional noţiunea de armenitate, cât şi valorificarea în folosul Armeniei a unor oportunităţi de ordin politic, economic, ştiinţific, cultural etc. Diasporanul armean poate deveni, astfel, un mesager în străinătate al patriei sale virtuale, acţionând după propriile puteri în pentru prosperitatea întregii lui naţiuni.

În definitiv, trei comandamente ar trebui să călăuzească existenţa oricărui armean din diasporă: să conserve limba maternă ca element fundamental şi decisiv în păstrarea identităţii naţionale, să propage valorile armeneşti de orice fel în interiorul societăţii în care trăieşte pentru a face cunoscute în acest fel străinilor istoria şi civilizaţia armeană, să ajute pe orice cale Armenia în efortul acesteia de a se redresa din starea sa precară. A te naşte armean e simplu; a rămâne armean e dificil. Dar merită.

 

                                                         Sergiu Selian

                                                            (articol aparut in Revista Siamanto, nr.1 (2)/ 04.2013)